EnglishRomână
Obiectiv turistic

Manastirea Dealu

0 / 5

Mănăstirea Dealu

În nord-vestul Târgoviştei, pe un deal din preajma cursului Ialomiţei, meşterii voievodului Radu cel Mare au ridicat acum mai bine de 500 de ani o măreaţă ctitorie ce a înfruntat veacurile, rămânând semeaţa pe dealul de la care şi-a luat şi numele. De-a lungul veacurilor, întortochiatele căi ale istoriei au făcut ca vieţile mănăstirii Dealu şi ale Târgoviştei să se împletească, uneori în condiţii dramatice.

Scurt istoric

Se ştie că pe vremea lui Mircea cel Bătrân existau mai multe mănăstiri “despre care nu ştim când şi de cine au fost întemeiate, printre ele numărându-se şi Mănăstirea Dealu. Dar lăcaşul iniţial nu a rezistat prea mult astfel că, la sfârşitul aceluiaşi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotărât ridicarea unui ansamblu mănăstiresc din temelie, pe locul celui existent, din diverse motive: “fie că acest sfânt locaş se năruise în timpul îndelungatei sale existenţe, fie că Voievodul voia să facă lângă capitală un «edificiu» care să întreacă pe cele existente atunci în «splendoare», fie, în sfârşit, că – după spusa tradiţiei – voia să ridice peste
«oasele scumpe ale moşilor săi» o biserică măreaţă.

Astfel că, la 26 august 1499, domnitorul începu a zidi mai întâi clădirile din jurul
mănăstirii, în principal clopotniţa, abia apoi urmând a se ocupa şi de biserică. Toate acestea se
cunosc dintr-o inscripţie a vechii clopotniţe, aflată sub stema lui Radu cel Mare: “Cu mila lui
Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu
acest turn [clopotniţă] al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 [1499] luna august 26 zile.
După moartea lui Mihai Viteazul (1593-1601), mănăstirea avea să fie jefuită şi distrusă
parţial, atât în timpul conflictelor armate cât şi de către tâlharii ocazionali. În anul 1610, la 29
decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte, principele
ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara
Românească. El s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, lăsându-şi un
trist renume în istorie: “Iar Batâr Gabăr s-au tăbărât la scaunul Târgoviştii, şăzând aicea în
ţară 3 luni, dând voie oştilor de au prădat ţara şi toate mănăstirile, cât n-au rămas nimic în
ţară. Nici altă dată n-au mai fost aicea în ţară răutate şi jaf ca atuncea", aspect ce apare şi încronica lui Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând;
care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru."
Fiind o importantă ctitorie şi necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai
departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi frumos ce au contribuit la
refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă. De pildă,
despre Matei Basarab (1632-1654) se spune că a desfiinţat în anul 1639 închinarea făcută
mănăstirii Iviron din Muntele Athos, totul din dorinţa ca acest sfânt locaş să nu ajungă cumva
pe mâna călugărilor străini de neam. Mai mult, domnitorul i-a întărit mai multe proprietăţi,
dăruindu-i un rând de sfinte vase din aur (azi dispărute). Printre numeroasele obiecte
bisericeşti dăruite ctitoriilor sale sau altor biserici pe care le socotea a fi de prim rang se
numără şi o cruce din lemn de chiparos ferecată în argint, ramele fiind împodobite cu
ornamente vegetale. Crucea este sculptată pe ambele feţe, scenele fiind încadrate de colonete
şi având inscripţii greceşti explicative.
După înnoirea mănăstirii şi refacerea sa din 1958, s-a hotărât ca aici să fie Casă
sanatorială şi de odihnă pentru preoţii şi călugării în vârstă a Casei de Pensii şi Ajutoare din
cadrul Patriarhiei Române, situaţie existentă până în 1986, an în care instituţia a fost
transformată în mănăstire de maici, în regim de obşte depinzând de Arhiepiscopia
Bucureştilor, iar în prezent de cea a Târgoviştei.

Arhitectura

Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare ea a şi durat de-a
lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor
original. A fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost
dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal
fixate în plumb. Inevitabil, pe alocuri piatra şi-a schimbat culoarea, fapt care nu îi ştirbeşte cu nimic farmecul.
De la intrare se poate percepe structura planimetrică, aceea care ne este deja
tradiţională, cea cu trei abside, care este şi tipul consacrat edificiilor monahale. Dând roată
bisericii se pot observa aceste trei abside, dintre care cele două din dreptul naosului sunt
pentagonale în exterior, cea din dreptul altarului este heptagonală şi tustrei sunt semicirculare în interior.
Zidurile sunt construite tot din cărămidă – cu o grosime considerabilă, după cum se obişnuia a
se zidi bisericile în spaţiul artei bizantine – dar, pentru prima dată în arhitectura românească,ele sunt placate integral cu piatră făţuită, o certă influenţă sârbească, dar mai ales armeano-
georgiană. Materialele au fost alese cu grijă, piatră de Câmpulung de cea mai bună calitate şi
marmură. Gavril Protul, biograful Sfântului Nifon, ne spune că ea era “tot din piatră cioplită şi
stâlpii uşilor şi ferestrelor tot din marmură, cum se vede şi acum bisearică frumoasă şi minunată

Legendele mănăstirii

Se spune că mănăstirea a fost intemeiată iniţial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu
cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural
care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului
mediu din Ţara Românească.
Fiu al lui Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul este cel intrat în legendă prin faptul că, deşi
condamnat la decapitare de către predecesorul său, Alexandru cel Rău, a rămas în viaţă
refuzând să-şi plece grumazul pe butucul călăului şi a rămas semeţ şi drept, motiv pentru care
călăul a mărturisit că nu poate lua viaţa unui astfel de om. Se ştie despre uciderea marelui
voievod în Câmpia Turzii, undeva în Ardeal şi despre faptul că a fost decapitat, iar trupul i-a
fost batjocorit şi lăsat să zacă undeva, în afara taberei. După trei zile, nişte sârbi îl îngropară
pe furiş, iar capul a fost luat de către comisul Radu Florescu – cel care îl ajutase pe Mihai
Viteazul ca să-si prezinte candidatura, când fusese numit domn al Ţării Româneşti – şi
îngropat la Mănăstirea Dealu, lângă tatăl său, peste mormânt fiind aşezată o piatră “prin grija
lui Radu Buzescu”. După moartea lui Mihai „Turturea paharnic, el a furat capul lui şi l-a
adus adus în ţară, de l-a slujit şi l-a îngropat la Mănăstirea Dealu cu multă cinste ca pe un domn

Pont:

 În toate studiile consacrate, este subliniată importanţa acestui locaş de rugăciune,
puternic centru de artă şi de cultură, care a jucat un rol de seamă pe scena istoriei Ţării
Româneşti, dovedindu-se demnă de atributul de ctitorie domnească.

Posteaza un nou Review

Your email address will not be published. Required fields are marked *



Abonează-te la newsletter !
Descoperă ponturi si oferte de calatorii din toată România. Călătorești mai ieftin dacă ești abonat !