EnglishRomână
Obiectiv turistic

Pestera Casian

0 / 5

DESCRIERE

 

Peştera Casian este locul pe care unul dintre întemeietorii monahismului l-a ales pentru a duce o viaţă ascetă. Astăzi, este un loc de pelerinaj pentru credincioşii creştini din toată ţara. Peştera Sfântului Ioan Casian găzduieşte un schit cu mai puţin de zece călugări şi este vizitată anual de mii de enoriaşi. Aici au fost găsite urme de locuire datând din sec. I î.H şi până în sec. X d.H.

Peştera este cunoscută, întrucât aici, în sec. IV, a dus o viaţă de ascet “dobrogeanul” Casian, unul dintre întemeietorii monahismului. Cuvântul “casienilor” incizat în Piatra Scrisă este o probă materială, de netăgăduit, că locul aparţine teritorial satului Casian. Cea mai apropiată aşezare faţă de stânca pe care sunt inscripţiile există şi pe vremea Sfântului Ioan Casian. Inscripţiile atestă existenţa unui neam al casienilor, care avea în stăpânire un ţinut destul de întins, al cărui hotar era Dealul cu Peştera.

Sfântul Casian vorbeşte în scrierile sale despre neamul Casienilor, oameni înstăriţi care au putut să asigure copiilor toate cele necesare pentru a-i instrui şi îndemna pe calea credinţei şi a dragostei întru Hristos. Inscripţiile sunt importante pentru că menţionează şi Peşteruca = Peştera Sfântului, care era cuprinsă pe domeniul neamului casienilor. Mărturisirea Sfântului Casian atestă faptul că grota avea folosinţă liturgică, iar în vecinătatea ei era o vatră monahală cu mulţi trăitori îmbunătăţiţi. Peştera Sfântul Casian, aşa cum reiese şi din semnificaţiile denumirii sale, are o importanţă religioasă, fiind peşteră-locuire, iar periodic face obiectul pelerinajelor credincioşilor. Autorităţile locale au ajuns la concluzia că aceste locuri nu sunt exploatate la adevarata lor valoare, mai ales pe plan naţional, dar sunt conştiente de faptul că nu pot concepe o strategie pe cont propriu, din lipsa resurselor financiar

 

Stabilit în Marsilia pe ţărmul Mării Mediterane, Sf. Ioan Casian a rămas toată viaţa pătruns de farmecul peisajului dobrogean şi de poezia simplă a vieţii rustice, de copilărie. În anii bătrâneţii, pământul Dobrogei natale, cu frumuseţile lui sălbatice, îi va aduce Sfântului adieri de nostalgie.
Adăpostit de arcuirea lină a Golfului Lyon, ca într-un vast amfiteatru, oraşul şi împrejurimile sale îi aminteau monahului dobrogean „ceva” din atmosfera meleagurilor natale. Lumina strălucitoare a soarelui, zilele calde, însorite, ivirile albicioase ale calcarelor, vegetaţia arbustivă, livezile şi viile îi stârneau trăiri inefabile. Asemenea expresiei „dèja-vu”, parcă am mai văzut, parcă ştiu locurile acestea … Lumină şi culoare provensale se interferau cu linişti şi singurătăţi dobrogene… Uneori, copleşit de duioase amintiri, se confesează în scrierile sale mărturisind nostalgia după ţinuturile natale, locurile copilăriei şi dorul de părinţi. „În sufletul nostru, scrie Sfântul, apar zilnic noi frământări : ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii”. Posibil ca aceste aduceri aminte să-i fi fost întreţinute prin vagi asemănări între Dobrogea şi Provence. Căci coline domoale, forme carstice ruiniforme, care să învioreze locurile, văzuse şi pe valea Casimcei. Iar nuanţele submediteraneene ale familiarului peisaj dobrogean, se manifestau aici cu plenitudine.
Veri uscate, fierbinţi şi ierni blânde, ploioase, primăveri scurte şi toamne lungi, cu multe zile senine se rânduiau în climatul mediteranean din Provence. Seceta estivală, luna iulie fiind de obicei excesiv de uscată, era întru-totul asemănătoare celei din ţinuturile dobrogene. Briza uşoară a mării adia răcoroasă prin livezi, la fel ca şi pe ţărmul pontic. Doar iernile blânde se diferenţiau de cele dobrogene, cu temperaturi mai scăzute şi adeseori cu viscole puternice.
În ambele locuri abundenţa calcarelor justifică sărăcia reţelei hidrografice. De pe pante se scurg puţine râuri scurte, ca în ţinutul Casienilor, unde doar Casimcea ajunge până la mare. Ceva mai depărtate, doar Rhonul şi Dunărea, cu câte o deltă la vărsare, în prezent declarate rezervaţii ale biosferei, sunt artere hidrografice importante.
Peisajul predominant forestier, întrerupt prin tufişuri de arbuşti mereu verzi (formaţiuni numite gariga) printre care viţa-de-vie şi măslinul cresc uşor, aducea cu cel al pădurilor şi al pajiştilor stepice de pe valea Casimcei. Îi erau cunoscuţi arbuştii de stejar verde şi pinul negru predominanţi în vegetaţia dobrogeană. Numai măslinul lipsea în peisajul copilăriei. În schimb viţei-de-vie, cultivată pe suprafeţe destul de întinse, îi pria la fel de bine pe terenurile calcaroase. Toate s-au păstrat peste ani, dacă ne gândim la renumitele regiuni viticole actuale Côtes-de-Provence, în care se întâlnesc toate categoriile de vinuri şi la podgoriile Murfatlar şi Ostrov. De altfel, în împrejurimile Marsiliei se regăseau din plin străvechi îndeletniciri ale dobrogenilor : munca ogoarelor, creşterea vitelor, albinăritul, îngrijirea pomilor fructiferi şi a viţei-de-vie.
Cu siguranţă Sf. Ioan Casian a urcat pe colina calcaroasă Garde, a îmbrăţişat cu privirea întreaga suprafaţă pe care acum se întinde oraşul, cu casele strânse una lângă alta, cu acoperişuri roşii,cu uliţe strâmte şi cu vegetaţie puţină. Parcă mai văzuse asemenea locuri… Toate aminteau de Tomis şi de întinderile de apă ale Pontului. Ca şi la Tomis, aici se văd oameni cu îngrijorarea în suflet scrutând marea până la orizont, pentru a vedea dacă vasul, pe care îl aşteaptă de zile nesfârşite, nu se arată cumva în zare.

 

Post New Review

Your email address will not be published. Required fields are marked *



Abonează-te la newsletter !
Descoperă ponturi si oferte de calatorii din toată România. Călătorești mai ieftin dacă ești abonat !